Ștefan Uroș Al V-Lea Al Serbiei

Ștefan Uroș al V-lea a fost singurul fiu al lui Ștefan Uroș al IV-lea Dușan cu Elena a Bulgariei, sora lui Ivan Alexandru al Bulgariei. A fost încoronat ca rege, în calitate de co-conducător, dar după ce Dușan a murit a fost el însuși încoronat împărat în 1346. Deși până în momentul succesiunii sale ca domnitor unic și împărat în 1355 Ștefan Uroș al V-lea nu mai era minor, a rămas în mare măsură dependent de mama sa sau diferiți membri ai curții.

 

Incompetent pentru a susține marele imperiu creat de tatăl său, Uroș nu a putut respinge atacurile dușmanilor străini. Țaratul Sârb a lui Dușan s-a fragmentat într-un conglomerat de principate, dintre care unele nu au recunoscut nici nominal domnia sa. Prima provocare majoră pentru Ștefan Uroș a fost reprezentată de către unchiul său, Simeon Uroș Paleologul, care a încercat să ocupe tronul în 1356. Învins, Simeon Uroș s-a retras în Tesalia și Epir, unde a continuat să păstreze titlul de Imperator Raxie et Romanie, dispotus Larte et Blahie comes..

Poziția lui Ștefan Uroș nu a fost ajutată nici de mama sa Elena, care a început să conducă autonom la Serres, în alianță cu Jovan Uglješa. O poziție asemănătoare de autonomie a fost asumată de către familiile Dejanovic, Balșić, Nikola Altomanović și fratele lui Uglješa, Vukašin Mrnjavčević. În 1365, acesta din urmă s-a asociat la tron ca rege a lui Ștefan Uroș. La sfârșitul domniei sale numai terenurile de sub controlul direct al lui Ștefan Uroș au fost cele dintre munții Șar și Dunăre.

 

Ștefan Uroș al V-lea a murit fără copii, în decembrie 1371, după ce o mare parte din nobilimea sârbă a fost distrusă de turci în bătălia de la Marița la începutul acelui an. Cauza exactă a morții sale, la o vârstă relativ tânără rămâne necunoscută. Fiul lui Vukașin, prințul Marko, a moștenit titlul regal de tatăl său, dar puterea reală în nordul Serbiei, se găsea în mâinile lui Lazăr al Serbiei. Acesta din urmă nu și-a asumat titlurile imperiale sau regale (asociat cu dinastia Nemanja), iar în 1377 a fost acceptat de regele Tvrtko I al Bosniei (un nepot matern a lui Ștefan Dragutin) ca rege titular al Serbiei. Serbia a devenit un vasal al turcilor în 1390, dar a rămas condusă efectiv de familie Lazarević și apoi de către succesorii lor Brankovic până la bătălia de la Smederevo din 1459.

În umbra marilor cuceriri ale tatălui său, împăratul Ștefan Uroș al V-lea a devenit o victimă al noilor nobili din Serbia îmbogățită de războiul recent și jafuri. Menținerea instrumentelor de ordine a fost imposibilă din cauza infrastructurii slabe sau inexistente între teritoriile vechi și cele noi. Modestia excepțională și toleranță acestui conducător a fost principalul motiv pentru care a fost numit „slab”, și, de asemenea, motivul pentru care a fost canonizat peste 211 de ani de la moartea sa.

Ștefan Uroș al V-lea a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă. Trupul său este păstrat la Mănăstirea Jazak de pe muntele Fruška Gora.

• John V.A. Fine, Jr., The Late Medieval Balkans, Ann Arbor, 1987.
• Translated with small changes from small encyclopedia "Sveznanje" published by "Narodno delo", Belgrad, in 1937 which is today in public domain.
• This article is written from the point of view of that place and time and may not reflect modern opinions or recent discoveries.

• Vladimir Ćorović : Istoria sârbilor Arhivat în 2 noiembrie 2013, la Wayback Machine.