Visul din pavilionul roșu (chineză simplificată: 红楼梦; chineză tradițională: 紅樓夢; pinyin: Hóng Lóu Mèng; Wade–Giles: Hung Lou Meng) este unul dintre cele patru mari romane clasice ale literaturii chineze.
Visul din pavilionul roșu | |
O scenă din roman pictată de Xu Baozhuan (1810–1873) | |
Informații generale | |
---|---|
Autor | Cao Xueqin |
Gen | zhanghui novel[*] xiaoshuo[*] family saga[*] |
Ediția originală | |
Titlu original | 石頭記 |
Limba | written vernacular Chinese[*] Beijing dialect[*] |
Țara primei apariții | Dinastia Qing |
Data primei apariții | |
Ediția în limba română | |
Data apariției | 1975 |
Număr de pagini | 218; 269; 263 |
Format | 3 vol. |
Modifică date / text |
Autorul romanului este Cao Xueqin. A fost creat la mijlocul secolului al XVIII-lea în timpul dinastiei Qing.
Intriga romanului descrie ascensiunea și declinul unei familii aemănătoare familiei lui Cao și, prin extensie, a dinastiei în sine. Cao descrie puterea tatălui asupra familiei, dar romanul se dorește a fi un memorial al femeilor pe care le-a cunoscut în tinerețe: prietene, rude și servitoare. La un nivel mai profund, autorul explorează întrebări religioase și filosofice, iar stilul de scriere include ecouri ale pieselor și romanelor lui Ming, precum și poezie din perioadele anterioare.
Cao a început să-l compună în anii 1740 și a lucrat la el până la moartea sa în 1763 sau 1764. Copii ale manuscrisului nefinalizat au circulat în cercul social al lui Cao, sub titlul Povestea unei pietre, în versiuni ușor diferite, de optzeci de capitole. Nu a fost publicat decât la aproape trei decenii după moartea lui Cao, când scriitorii Gao E și Cheng Weiyuan au editat prima și a doua ediție tipărite în 1791-1792, cu titlul Visul din pavilionul roșu, la care au adăugat 40 de capitole. Încă nu este stabilit dacă Gao și Cheng au scris ei înșiși aceste capitole și măsura în care au reprezentat sau nu intențiile lui Cao. Ediția lor de 120 de capitole a devenit cea mai răspândită versiune. Titlul a fost tradus în engleză și ca Red Chamber Dream și A Dream of Red Mansions. Redologia este domeniul de studiu dedicat acestui roman.
Personajul principal al cărții este o piatră străveche, rămasă în urmă după ce zeița Nüwa a creat raiul cu miliarde de ani în urmă. Piatra vrea să descopere plăcerile din „praful roșu” (lumea muritorilor), așa că îi roagă pe un preot taoist și pe un călugăr budist să o ia cu ei și să vadă lumea. Piatra, împreună cu un însoțitor (în versiunile lui Cheng-Gao cei doi sunt integrați într-un singur personaj), primește șansa de a învăța din existența oamenilor și pătrunde în regatul muritorilor, renăscută ca Jia Baoyu (Jadul prețios), de unde și „Povestea Pietrei”.
Romanul descrie minuțios aspecte din viața a două ramuri bogate ale clanului aristocrat Jia: Casa Rongguo și Casa Ningguo, care locuiesc în reședințe opulente din capitală. Deși nu este menționat numele capitalei, în primul capitol se precizează că dinastia nu este determinată. Strămoșii celor două familii au fost făcuți nobili și au primit titluri imperiale, iar în momentul acțiunii din roman, aceste familii sunt cele mai ilustre din oraș. Una dintre fiicele din familia Jia primește titlul de Consoartă regală, iar pentru a o primi cum se cuvine, familia construiește Daguanyuan, o grădină cu un peisaj luxuriant, în care se va petrece mare parte din acțiunea romanului. În continuare, este descrisă bogăția, puterea și influența familie Jia în minuțioase detalii naturaliste, precum și decăderea acesteia, prin intermediul a 30 de personaje principale și peste 400 de personaje secundare.
Moștenitorul familiei, Baoyu, este un adolescent nepăsător, lipsit de orice grijă. El are o legătură specială cu verișoara lui, Lin Daiyu, care îi împărtășește dragostea pentru muzică și poezie. Însă Baoyu este predestinat să se căsătorească cu o altă verișoară, Xue Baochai, care, prin grație și inteligență, întruchipează idealul feminin, dar față de care el nu simte nicio afinitate emoțională. Acțiunea romanului se construiește în jurul rivalității romantice dintre aceste trei personaje, pe fondul decăderii familiei.
Visul din pavilionul roșu cuprinde un număr extraordinar de mare de personaje: aproape 40 sunt considerate personaje principale, plus peste 400 de personaje secundare. Romanul abundă în portrete complexe ale numeroaselor personaje feminine. Potrivit lui Lu Xun din anexa la O scurtă istorie a ficțiunii chineze, Visul din pavilionul roșu a întrecut cu mult mentalitatea și tehnicile imaginabile în ficțiunea tradițională chineză; maniera realistă în care sunt prezentate personaje autentic umane, nici absolut bune, dar nici absolut rele, creează impresia că sunt desprinse direct din lumea reală.
Numele personajelor reprezintă o provocare pentru traducător, deoarece multe dintre ele au o anumită semnificație. David Hawkes a păstrat numele stăpânilor, amantelor și membrilor familiei lor în pinyin (Jia Zheng și Lady Wang, de exemplu); a tradus semnificațiile numelor servitorilor și a scris numele taoiștilor și budiștilor în latină (Sapientia), iar pe cele ale actorilor și actrițelor în franceză.
Romanul este compus mai mult în scrierea chineză vernaculară (baihua) decât în limba chineză clasică (wenyan). Cao Xueqin era familiar cu poezia chineză și chineza clasică, iar dialogul romanului este scris în dialectul mandarin de la Beijing, care avea să devină baza chinezei moderne vorbite. La începutul secolului al XX-lea, lexicografii au folosit textul pentru a stabili vocabularul noii limbi standardizate, iar reformatorii au folosit romanul pentru a promova limbajul scris vernacular.
Încă există dezbateri cu privire la contextul exact și perioada în care a fost scris Visul din pavilionul roșu. Se știe cu certitudine că autorul Cao Xueqin a început să scrie romanul în jur de 1740. Cao era membru al unei familii chineze ilustre care servise împărații Manchu din dinastia Qing, dar a cărei avere începuse să scadă. Până la moartea lui Cao, în 1763 sau 1764, manuscrisele copiate de mână ale primelor 80 de capitole ale romanului începuseră deja să circule, iar Cao se poate să fi apucat să scrie schițe pentru capitolele rămase. Aceste manuscrise copiate de mână au circulat mai întâi printre prietenii săi personali și un cerc tot mai mare de pasionați, apoi în cele din urmă pe piața liberă, unde s-au vândut pentru sume mari de bani.
Prima versiune tipărită a romanului, publicată de Cheng Weiyuan și Gao E în 1791, conține editări și revizuiri pe care Cao nu le-a autorizat niciodată. Este posibil ca el însuși să fi distrus ultimele capitole sau anumite fragmente din finalul original al lui Cao să fi fost încorporate în versiunile Cheng-Gao de 120 de capitole.
Până în 1791, romanul a circulat în manuscrise copiate de mână. Au supraviețuit 12 manuscrise independente, cu mici diferențe în ceea ce privește unele caractere, reformulări și posibile rescrieri, care fac ca textele să varieze puțin. Cele mai vechi manuscrise se termină brusc, cel mai târziu la capitolul 80. Versiunile anterioare conțin comentarii și adnotări cu cerneală roșie sau neagră de la comentatori necunoscuți. Aceste observații ale comentatorilor dezvăluie multe despre autor ca persoană, iar acum se crede că unii dintre ei ar putea fi chiar membri ai propriei familii a lui Cao Xueqin. Cel mai proeminent comentator este Zhiyanzhai, care a dezvăluit o mare parte din structura interioară a lucrării și finalul original al manuscrisului, acum pierdut. Aceste manuscrise, cele mai sigure versiuni din punct de vedere textual, sunt cunoscute sub denumirea de „versiunile rouge”.
Primele 80 de capitole sunt pline de profeții și prevestiri dramatice care oferă indicii despre cum va continua cartea. De exemplu, este evident că Lin Daiyu va muri în cele din urmă în cursul romanului, că Baoyu și Baochai se vor căsători sau că Baoyu va deveni călugăr. O ramură a Redologiei, cunoscută sub numele de tànyì xué, se concentrează pe recuperarea finalului manuscrisului pierdut, pe baza adnotărilor comentatorilor din versiunile Rouge, precum și a prefigurațiilor interne din cele 80 de capitole anterioare.
Mai există câteva manuscrise timpurii. În prezent, „manuscrisul Jiaxu” (care datează din 1754) este păstrat la Muzeul din Shanghai, „manuscrisul Jimao” (1759) este păstrat la Biblioteca Națională a Chinei, iar „manuscrisul Gengchen” (1760) la biblioteca Universității Peking din Beijing. Universitatea Normală din Beijing și Institutul de Studii Orientale al Academiei Ruse de Științe au deținut, de asemenea, manuscrise ale romanului care precedau prima ediție tipărită din 1791.
În 1791, Gao E și Cheng Weiyuan au scos prima ediție tipărită a romanului. Aceasta a fost și prima ediție integrală din Povestea pietrei, pe care au tipărit-o ca Visul ilustrat din pavilionul roșu. În timp ce manuscrisele originale Rouge au optzeci de capitole, ediția din 1791 a extins romanul la 120 de capitole. Primele 80 de capitole erau editate din versiunile Rouge, însă ultimele 40 au erau recent publicate.
În 1792, Cheng și Gao au publicat o a doua ediție, corectând erorile editoriale ale versiunii din 1791. În prefețele din 1791, Cheng a susținut că a creat un final bazat pe manuscrisele de lucru ale autorului.
Dezbaterea asupra ultimelor 40 de capitole și a prefețelor din 1791–92 continuă și în prezent. Mulți savanți moderni consideră că aceste capitole au fost o adăugare ulterioară. Hu Shih, în Studies on A Dream of the Red Chamber (1921) a susținut că aceste capitole au fost scrise de Gao E, citând prefigurarea destinelor personajelor principale în capitolul 5, care diferă de sfârșitul versiunii Cheng-Gao din 1791. Cu toate acestea, la mijlocul secolului al XX-lea, descoperirea unui manuscris de 120 de capitole care datează cu mult înainte de 1791 a complicat și mai mult întrebările referitoare la implicarea lui Gao E și Cheng Weiyuan - dacă pur și simplu au editat sau chiar au scris ei continuarea romanului. Deși nu este clar dacă ultimele 40 de capitole ale manuscrisului descoperit conțineau lucrările originale ale lui Cao, cercetătoarea Irene Eber a afirmat că descoperirea acestui manuscris „pare să confirme afirmația lui Cheng și Gao că ei doar au editat un manuscris complet, format din 120 de capitole, în loc să scrie efectiv o porțiune din roman”.
Cartea este de obicei publicată și citită în versiunea de 120 de capitole a lui Cheng Weiyuan și Gao E. Unele ediții moderne, cum ar fi cea a lui Zhou Ruchang, nu includ ultimele 40 de capitole.
În 2014, trei cercetători care au folosit analiza datelor despre stilurile de scriere au declarat că, prin aplicarea acestei metode la versiunea Cheng–Gao a Visului din pavilionul roșu, au descoperit dovezi convingătoare, dacă nu chiar incontestabile, că primele 80 de capitole și ultimele 40 de capitole ale cărții au fost scrise de doi autori diferiți.
În 2020, Zhang Qingshan, președintele organizației academice Society of the Dream of the Red Chamber, a declarat că, deși autorul ultimelor 40 de capitole ale romanului rămâne incert, este puțin probabil ca Gao E să fi fost cel care le-a scris.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, influența acestui roman era atât de răspândită încât politicianul și activistul Liang Qichao l-a criticat vehement, alături de un alt roman clasic Water Margin, pentru „incitare la jaf și pofte carnale” și pentru împiedicarea introducerii romanelor în stil occidental, pe care le considera mai responsabile din punct de vedere social. Totuși, eminentul savant Wang Guowei a realizat o nouă metodă de interpretare literară într-un eseu inovator din 1904, în care a invocat filosofia lui Arthur Schopenhauer. Wang a numit romanul „tragedia tragediilor”, spre deosebire de finalurile fericite din majoritatea dramelor și ficțiunilor anterioare. Wang a proclamat romanul „demn de a fi considerat singura mare capodopera din domeniul artei chineze”.
La începutul secolului al XX-lea, deși Mișcarea Noii Culturi a avut o viziune critică asupra clasicilor adepți ai confucianismului, savantul Hu Shih a folosit instrumentele criticii textuale pentru a pune romanul într-o cu totul altă lumină, ca element fundamental pentru cultura națională. Hu și studenții săi, Gu Jiegang și Yu Pingbo, au stabilit mai întâi că Cao Xueqin a fost autorul lucrării. Recunoașterea importanței de a stabili autorul unei opere scrise a reflectat un nou respect pentru ficțiune, deoarece formele mai mici de literatură nu fuseseră atribuite în mod tradițional unor persoane anume. Apoi, Hu s-a bazat pe investigațiile lui Cai Yuanpei privind istoria tipăririi edițiilor timpurii pentru a pregăti texte de lectură de încredere. Sarcina finală și, în unele privințe, cea mai importantă, a fost să studieze vocabularul și utilizarea dialectului din Beijing al lui Cao ca bază pentru limba mandarină modernă.
În anii 1920, savanții și cititorii devotați au dezvoltat Hongxue sau Redologia. Printre cititorii pasionați s-a numărat și tânărul Mao Zedong, care mai târziu a susținut că a citit romanul de cinci ori și l-a lăudat ca fiind una dintre cele mai mari opere ale literaturii din China. Influența temelor și stilului romanului este evidentă în multe lucrări de proză chineză modernă. La începutul anilor 1950 a fost o perioadă bogată pentru Redologie, cu publicarea unor studii majore de către Yu Pingbo. Zhou Ruchang, care, în calitate de tânăr cărturar, ajunsese în atenția lui Hu Shih la sfârșitul anilor 1940, a publicat primul său studiu în 1953, care a devenit imediat un best seller. Dar, în 1954, Mao l-a criticat personal pe Yu Pingbo pentru „idealismul său burghez”, nereușind să sublinieze că romanul a expus decadența societății „feudale” și tema luptei de clasă. În Campania celor o sută de flori, Yu a fost supus unor critici grele, dar atacurile au fost atât de extinse și pline de citate din opera sa, încât au răspândit ideile lui Yu multor oameni care altfel nu ar fi știut de existența lor.
În timpul Revoluției Culturale, romanul a fost inițial criticat, deși și-a recăpătat rapid prestigiul în anii următori. Zhou Ruchang și-a reluat activitatea, publicând în cele din urmă peste 60 de studii biografice și critice. În 2006, Zhou, care nu avea încredere în edițiile lui Gao E, a colaborat cu romancierul Liu Xinwu, autorul unor studii populare despre roman, pentru a produce o nouă versiune de 80 de capitole, din care Zhou eliminase amendamentele Cheng-Gao. Liu a realizat un final aparent mai fidel versiunii inițiale a lui Cao. Romanul continuă să aibă influență asupra poeților chinezi contemporani, cum ar fi An Qi, care i-a adus un omagiu în poemul ei „Lui Cao Xueqin”.
Criticul Anthony West a numit romanul „unul dintre cele mai mari romane ale literaturii universale (...), emblematic pentru China, la fel cum este Proust pentru Franța sau Karamazov pentru Rusia.”
Datorită popularității sale imense, au fost publicate mai multe continuări ale romanului, încă din timpul dinastiei Qing. În prezent, sunt înregistrate peste treizeci de continuări ale romanului, inclusiv cele moderne. Continuările moderne (post-1949) tind să reia acțiunea după capitolul optzeci și includ pe cele ale lui Zhang Zhi, Zhou Yuqing, Hu Nan și Liu Xinwu.
Au fost realizate peste paisprezece adaptări cinematografice ale romanului, inclusiv filmul din 1944 regizat de Bu Wancang, adaptarea realizată de Shaw Brothers în Hong Kong (1977), cu Sylvia Chang și Brigitte Lin în rolurile principale și filmul din 1988 regizat de Xie Tieli și Zhao Yuan. Acest ultim film a necesitat doi ani de pregătiri și trei ani pentru filmări și rămâne, cu o durată de 735 de minute, cel mai lung film chinezesc realizat vreodată.
În 1981, compania artistică Jiangsu Song and Dance Ensemble a lansat în premieră o versiune dramatică de dans. O versiune reproiectată a fost interpretată în 1982 la Beijing, de China Opera and Dance Drama Theatre, avându-l ca protagonist pe dansatorul Chen Ailian.
Au fost produse cel puțin zece adaptări de televiziune (în afară de numeroasele adaptări de operă chineză), printre care și serialul de televiziune din 1987, care este considerat de mulți din China ca fiind o adaptare cât se poate de fidelă a romanului. Inițial a fost destul de controversat, deoarece puțini Redologi au crezut că o adaptare televizată ar putea respecta cu acuratețe firul romanului. Decizia producătorului și regizorului Wang Fulin de a angaja actori tineri non-profesioniști s-a dovedit justificată pe măsură ce serialul TV a câștigat o popularitate enormă în China. La succesul serialului a contribuit în mare măsură compozitorul Wang Liping. Acesta a adaptat muzical multe dintre versurile clasice ale romanului și a durat aproape patru ani pentru a-și finaliza compozițiile. Alte versiuni de televiziune au fost un serial taiwanez din 1996 și o versiune din 2010 în regia lui Li Shaohong.
Spre deosebire de celelalte mari romane chinezești, în special Romanul cavaleresc al celor Trei Regate și Călătorie spre Vest, Visul din pavilionul roșu a primit puțină atenție în lumea jocurilor video, doar două romane vizuale în limba chineză au fost lansate începând cu 2017. Hong Lou Meng și Hong Lou Meng: Lin Daiyu yu Bei Jingwang au fost ambele lansate de Beijing Entertainment All Technology. Acesta din urmă a fost lansat pe 8 ianuarie 2010 și este o versiune extinsă a primului joc, cu eroinele principale ale jocului cu voce integrală și terminații suplimentare CG+.
Pornind de la roman, compozitorul chinez-american Bright Sheng a compus o operă în limba engleză în două acte, cu libretul semnat de Sheng și David Henry Hwang. Opera de trei ore a avut premiera mondială pe 10 septembrie 2016, la Opera din San Francisco. În 2020, trupa americană de art-rock Elysian Fields a lansat câteva melodii pe versuri din roman, pe albumul Transcience of Life.
În jocul video din 2023 Limbus Company, creat de studioul sud-coreean Project Moon, personajul Hong Lu se bazează pe Visul din pavilionul roșu.
This article uses material from the Wikipedia Română article Visul din pavilionul roșu, which is released under the Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 license ("CC BY-SA 3.0"); additional terms may apply (view authors). Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 4.0, exceptând cazurile în care se specifică altfel. Images, videos and audio are available under their respective licenses.
®Wikipedia is a registered trademark of the Wiki Foundation, Inc. Wiki Română (DUHOCTRUNGQUOC.VN) is an independent company and has no affiliation with Wiki Foundation.